Îmi voi aminti mereu…

Amintiri, întotdeauna am ţinut mult la imaginile decupate din timp şi păstrate prudent în suflet,am ţinut şi ţin mult la emoţiile amorţite în memoria inimii…amintirile sunt o temelia spirituală cu care coexistăm, deşi deseori am dori să deţinem controlul asupra manuscriselor salvate,să le mai redactăm, incapacitatea de a o face  le oferă o valoare aparte. Am generalizat începutul acestei expuneri pentru reliefa importanţa amitirilor pentru mine, astăzi sunt mai sentimentală ca deobicei. Îmi voi aminti mereu de tine, o ştiu, îmi voi aminti de chipul tău, am scris de atîtea ori despre tine şi tot am senzaţia că nu am redat niciodată realitatea pe care o reprezinţi, deseori am scris  că te idealizam nici eu nu mai ştiu dacă a fost aşa poate am exagerat dar poate nu…deşi mai înregistrez mici explozii de supărare, sting repede incendiul cauzat cu o amintire plăcută. Vreau să-ţi mulţumesc, nu am făcut-o niciodată,mulţumesc ! Îmi voi aminti mereu de acel fior seismic ce-mi răscolea un zîmbet şi ,da, îmi voi aminti mereu de clipele înregistrate alături de tine,îmi voi aminti cum rîdeam impreună,cum te-am zărit prima dată ,cind m-ai privit cum numai tu ştii să o faci, îmi voi aminti şi de ploaia care te-a şters din suflet ,îmi voi aminti mereu.

P.S: Am scris expunerea mai demult, am gasit-o printre paginile romanului meu preferat, m-am decis să o postez, să-mi reîmprospătez amintiriele…

Emoţii colorate

Pictez … te pictez uşor cu privirea,  în culori meditative îţi conturez trăsăturile cioplite răzleţ. Te pictez aşa cum nu am făcut-o ,  un pigment sălbatic reliefează un caracter puternic, fără să vreau reuşesc să-ţi schiţez sufletul, ce frumos e ! Te descoper din nou, te pictez în cuvinte, mi-era dor să o fac, te-ai schimbat atît de mult, imaginea ta a aterizat acum cu atîta perfecţiune în suflet, o explozie de emoţii mi-a trezit cîteva gînduri adormite:) Mi-era aşa de dor, de ochii tăi  ce nu erau cuminţi niciodata, de melodia gîndurilor tale, mi-era dor de sunetul surd al tăcerii tale…  Acum te pictez cum nu am mai făcut-o vreodată, arunc uşor paleta de culori şi doar te privesc … eşti  acea imagine ce a supravieţuit în labirintul amintirilor mele,  şi acum nu-mi pare rău, sincer! ! Recunosc mi-era dor… un dor nebun dar acum te las , te las în braţele serii, nu ştiu dacă te voi revedea… dar nu sunt tristă. Îţi mulţumesc pentru zîmbetul de astăzi, voi păstra chipul tău pictat cu atîta suflet,  zugrăvit într-o nuanţă atît de inocentă!

P.S: sper că ne vom revedea curînd…Ancuţa ta!

the end

Nu te mai simt,  ai trecut ilegal  hotarele gîndurilor mele, eşti doar un intrus. Sună straniu dar e mai bine acum cînd eşti departe. Suntem doi străini cu o umbră în trecut. Cu fiecare lacrimă ţi-am şters imaginea întipărită în suflet, ţi-am decolorat amintirile salvate cu atîta grijă. Hmm..să-ţi spun sincer mi-am dozordonat voluntar sentimentele pentru a-ţi rătăci existenţa. Recunosc că ai rămas o virgulă în universul meu, da, o virgulă nu un punct , fiindcă după tine vor urma multe zîmbete, după tine va fi un nou început.

Nu te mai simt, m-am eliberat de un vis haotic, nu ţi-am putut înţelege probabil , niciodată, pînă la capăt teorema vieţii. Eşti un adevărat dicţionar de antonime, eşti complet antitetic. Mi-am reprogramat  mecanismul sentimental , anulîndu-ţi prezenţa. Zilele trecute mi-am redactat sufletul , am editat pagini noi în care nu mai eşti imprimat.

Nu te mai simt, imi pare rău, dar asta e. Cînd sunt cu tine devin analfabetă, nu-ţi mai pot citi privirea. Prezenţa ta nu mai e atît de lirică, eşti un simplu trecător prin sufletul meu, nu te mai adăpostesc în gînduri, eşti un străin…îmi pare rău!

Un sentiment continuu…

Mi-e frică să mă gîndesc la tine, nu îndrăznesc  însă să-mi stăpînesc realitatea, trăiesc într-un vis monoton în care eşti tu, tu de fapt eşti visul meu , mă întreb adesea cum te-ai încumetat să închiriezi atîta spaţiu în raţiunea mea? Simt că cu fiecare minut te respir mai mult , te-ai furişat încet în mintea mea , eşti delirul meu! Închid ochii şi din nou eşti aici cu mine sau în interiorul meu , deja singură nu mai înţeleg, sincer vorbind niciodată nu m-ai părăsit, o ştiu, o simt…te simt, întotdeauna am făcut-o. Ce straniu, amintirea ta trăieşte în tot ce mă-nconjoară, imaginea ta se reflectă în fiecare rază de soare, devenind din ce în ce mai plină de viaţă!       Încep un joc nou de cuvinte, un rînd nou de emoţii , un gînd proaspăt…în care din nou te-am regăsit pe tine , e timpul să mă obişnuiesc cu ideea că mi-ai arendat sufletul ( recunosc nu am opus prea multă  rezistenţă acestui fapt) . Zilele trecute m-am lăsat purtată de nişte gînduri ciudate , pentru prima oară m-am confruntat cu o dilemă puternică, mă întrebasem , cum ar fi fost viaţa mea fără tine? Ţi-aş fi simţi lipsa? Ar putea cineva înlocui acel soare ce straluceşte  doar pentru mine ?Aş fi în stare să zîmbesc altuia crezînd că el e acea rază de soare? Aş putea oare dărui  aceeaşi privire sprintenă altei făpturi? Hmm…căutăm atîtea răspunsuri, dar oare avem nevoie de ele ? Viaţa…viaţa e plină de lucruri relative, e o realiate atît de paradoxală , dar continui să caut sensul ei…pentru unii acest sens se ascunde într-o carieră strălucită, o facultate absolvită  pentru alţii într-o lacrimă se scaldă întreaga folosofie a vieţii, pentru mine acest sens e mult mai aproape, tu eşti sensul meu! Eşti şoapta ce răsună în inima mea , eşti  melodia ce se stinge în tăcere, eşti o variabilă  indispensabilă în universul meu… tu …doar tu!