Vibratii de tacere

În ceasul ţintuit pe-al tău perete
Se ghemuiesc secundele,
Oprite, în cadranul dimineţii.
Totul e dirijat de o culoare,
Care se varsă în vise pe hectare
Dar nu te-ncumeţi s-o numeşti.
Ţi-ai revenit din vis nebun
Privind pervazul ce cuprinde
Lumina şi-aeroplane de hîrtie.
Taci tu şi tac mai toate sufletele
Dincolo de fereastră.
Secunde dezmorţite auzi, grăbintu-te,
Le-asculţi, şi-arunci plamuma albastră
Peste nesomnu-împăturit în dimineaţă.
Începi să prinzi cu irisul, absurdul vieţii
Repartizîndu-l uniform în calnedarul,
Aninat în faţă pe perete.
Şi tu taci… aşa cum fac, mai toate sufletele,
Dincolo de ferestră.

Anunțuri

Confesiuni de Craciun

Voi sparge clepsidra, voi număra fără grabă clipele rămase pînă la miezul nopţii şi alinînd în palme timpul voi încerca să silabisesc lumina. E tîrziu, deloc întuneric în negrul cerului, e doar o nemărginire ce cuprinde gîndul. Un spectru mare de culori proiectează în noapte ecouri abisale şi reuşesc să cuprind Crăciunul în valuri de priviri. În văzduh se naşte căldura firescului. Absorbind credinţa ţesută în spaţiu, lumina îşi răsfrînge derivatele primare în geamul încrustat de frig iar pe clapele raţiunii, vibrează un sentiment cronic. Senzaţia că miracolul va cuprinde în braţe pămîntul în seara aceasta, se accentuează. Deşi situaţiile stîngace din ultimele săptămîni mi-au cam zguduit liniştea, acum regăsesc în globurile pomului de Crăciun, un calm căruia îi simţeam lipsa.
O confesiune sfioasă, încearcă să răsune în cuvintele tipărite cu grijă. Pentru prima dată voi decupa din stele un „iubesc” rătăcit în noţiuni banale, simţit, trait şi respirat acest „iubesc” se cere şlefuit şi curăţat de colecţia firelor de praf, nu ţi-l voi dărui anul ăsta şi nici nu cred că o voi face vreodată, am să-l păstrez cu grijă ca peste ani să-mi aduc aminte de ochii tăi scăldaţi în întrebări. Simt că iubesc, întotdeauna am păstrat într-un ungheraş al sufletului puţină dragoste. Iubesc Crăciunul, nu dooar frumoasele tradiţii ce unesc famila, ci iubesc magia concentrată în acest cuvînt. Luminiţele rupte din curcubeul sărbătorii au puterea să-mi facă sufletul să zîmbească, iar colindele ce răsună cu sfinţenie cultivă în oameni speranţa. E uimitor să citeşti pe chipul celor micuţi atîta inocenţă, atîta încredere şi răbdare. Credinţa se aprinde în lumînări şi putem surprinde îngeraşi culegînd din văzduh dorinţe. Să ştii că iubesc Crăciunul fiindă îmi aduce aminte de tine, am să rog Moşul anul ăsta să-ţi aducă un ciob din fericirea mea, vreau să fii fericit, să visezi, să zîmbeşti, să iubeşti… Acum iubesc mai mult ca niciodată cuvîntul, iubesc să-l caut în dicţionarele netipărite de raţiune, şi mai apoi să-l găsesc arhiplin de emoţii, să mi se potrivescă după nuanţa gîndurilor, după parfumul amintirilor, şi mai apoi să-i gasesc perechea potrivită pentru a transpune cu exactitate fragmentele lăuntrice. Iubesc cuvîntul, fiindcă mă leagă de tine în această seară de Crăciun, doar prin el îţi mai simt respiraţia grăbită, prin cuvînt percep dublul sens al gîndurilor tale.
Se numără ultimele clipe, se aprinde candela şi se topesc toate gîndurile din urmă, fiindcă e noaptea de Crăciun, o noapte în care putem visa imposibilul, îl putem chiar atinge. O partitură uitată în freamătul inimii îşi deschide sunetele în colindele serii, şi se lungesc sfidătoare, amintirile Crăciunului trecut…

Absentă…

Sunt absentă, vorbele-ţi crispate se sfarmă de un scut protector, nu te aud… nu vreau să te mai aud… şi mi-e frică, mi-e atît de frică … niciodată nu am depistat în văzduh atîta frică. Paloarea şi tristeţea conturează trăsături pe care nu le-am mai zărit vreodată în oglindă, un chip străin şi doi ochi căprui mărginiţi de inseguritate. Tendinţa stîngace de a face faţă îmi ia răsuflarea şi nu mai rezist. Nu vreau să vorbesc, mai mult ca niciodată aş vrea să fiu sigură de ceva, de un ceva important pentru mine.  Ştiu că va fi bine, nu acum şi poate nu miine dar va fi bine, păcat că pînă atunci continui respir o atmosferă dezolantă, o atmosferă prea dezolantă. Apelez intuitiv la punctele de suspensie, curmînd  fără vre-o remuşcare  legăturile dintre cuvinte…

Portativ de cuvinte

Şi nu-mi rămîne decît să scriu… Sunt atît de confuză, mă refugiez   neintenţionat în cuvintele  tiparite atît de haotic. Ţi-am întîlnit privirea imaculată, nu am vrut să mă despart de ea , dar timpul nu mi-a dat de ales, doar cîteva clipe ne-am jucat cu privirile, apoi ai disparut în mulţime, mi-a părut rău… Te cunosc de atîta timp şi nu ţi-am  descifrat privirea pînă acum. Recunosc că azi suntem mai aproape ca niciodată, miine vom fi la ani lumină distanţă.Am desecat toate gîndurile străine şi nu-mi rămîne decît să-ţi scriu, nu mă-ncumet să-ţi vorbesc decît prin zîmbete pictate. Un sentiment uitat te răscoleşte o ştiu şi mai ştiu că sunt confuză…

O ploaie desfigurată de cuvinte

Mă întreb  de ce ? mă întreb… dar nu primesc nici un raspuns, nici un răspuns . Pentru un moment totul devine doar o abstracţie,  în care nu mai disting formele,   culorile , emoţiile…  Am pierdut un sens, l-am lăsat să se piardă într-un circuit haotic al neînţelesului…nu mă înţelegi, o ştiu! Nu mai sunt eu, am trădat o valoare falsificată, sunt liberă să evadez din lanţurile stereotipurilor. Am evadat, am reuşit, îmi arunc paşii neliniştită într-un viitor neaprobat de  conştiinţă… De mi-e frică? Nu ştiu  răspunsul, cred că nu… mai mare e  nedumerirea . De ce nu plouă… de ce?  Vreau sa-mi şteargă ploaia , amprentele neveritabile din gînduri, nu vreau să plîng, atunci de ce nu plouă? Se destramă emoţii incompatibile, am senzaţia că azi nu voi găsi remediu şi tu ca întotdeauna nu mă înţelegi… Pentru astăzi am rupt contractul cu realitatea, mi-au rămas doar cugetări nule , şi acum cînd răsună doar un adevăr pustiu cedez…te caut disperată prin cenuşa amintirilor dar nu mai eşti. Mă frămîntă infidelitatea gîndurilor şi nu am puteri să caut răspunsuri, nu acum… O secetă de cuvinte  marchează surparea unei sfere lăuntrice, nu am  mai sculptat acel zîmbet răzleţ de cîteva zile, acum nu mai am cuvinte, ciudată senzaţie… în punctele de suspensie am ascuns un protest emotiv, am ascuns o identiate  privată de  forţe. Respir  istovitor  sunetele surde  din jur şi nu izbutesc să descifrez substanţa veridică din ele, simt cum tristeţea apăsătoare se cristalizează uşor alunecînd pe obrazul fierbinte … Conturez  o oblică ce-mi străpunge neliniştea, delimitez un hotar  şi îmi refugiez emoţiile, acum, doar  risipesc cuvintele regăsite în tăcere!