Spune-mi nimic

Ţi-aş admira arta simplităţii  dacă aş mai avea puteri, acum doar îţi scriu obosită, mă zbat între atîtea neînţelesuri, iar tu dispari încet, refugiindu-te în materia absentă din conştiinţă. Spune-mi nimic, atît îţi cer. Onorează-mi zbuciumul cu tăcerea ta, fă-mi cadou liniştea imaculată.Fredonează-mi o filosofie inexistentă, iar eu voi descifra de pe strunele  ruginite, un suflet rătăcit. Doar spune-mi nimic atît îţi cer. Nu mai vreau vorbe, discuţii fără sens care ne îndepărtează, nu mai vreau cuvinte. Vorbeşte-mi cu privirea, aşa cum doar tu ştii,  numai eu să te înţeleg. Am nevoie de tine acum, deşi nu vreau să o ştii. Nu-ţi mai spun nimic, nu mai am puteri să o fac , te las nedumerit, să mă priveşti…şi plec, plec din gîndul tău.

Gînduri răscolite

Străzi aglomerat de pustii în esenţă, dimineţi tîrzii, adevăruri ascunse în priviri şi minciuni defilînd în cuvinte, sunt imagini relative din viaţa cotidiană… suntem ostaticii voluntari ai unei realităţi paradoxale, înnebuniţi de rutina zilnică, de monotonia emoţiilor, devenim fideli unor standarte  şi pierdem valori, lăsăm pradă trecutului principii. Situaţii dificile, împrejurări extrem de capricioase, relaţii imposibil de complicate, sunt doar  unele verigi ruginite din lanţul infinit al problemelor zilnice însă am fi extrem de banali  dacă am  creiona doar extremitatea gri din traseul vieţii. Totul poate fi mai simplu, diagramele complicate în viaţă le gîndim singuri, risipim timp şi energie încercînd să mascăm simboluri primordiale, ne consumăm prea mult în investigaţii ridicole, în tentative de demascare a unui simplu mijloc de apărare. Să să ne învăţăm să acceptăm erupţii de realitate şi să ne învăţăm să descifrăm tăceri!