Hotare invizibile

Ne izbim luntrea de valuri multe, de nelămuriri şi totuşi preferăm să închidem ochii cînd orizontul îşi deschide braţele. Hoinărim într-o nemărginire spaţială şi totuşi izbutim să ridicăm hotare ruginite pentru a ne delimita, şi e trist. E trist faptul că omul dintr-un instict primitiv se izolează de necunoscut şi nici nu încearcă să-l exploreze, ocoleşte cu precauţie orice semn de întrebare preferînd să-şi soarbă liniştea în tihnă. Cînd lovim vîslele obosite de un „nu ştiu ce” ignorăm gîndurile ce ne leagă de el, o facem din prostie, poate acel „nu ştiu ce” e cel mai important lucru din viaţa noastră, de ce nu încercăm să-l jucăm în palme să potrivim o mie de chei pentru a-i deschide lăcata, de ce măcar nu încercăm, poate un simplu semn de întrebare ne va colora viaţa în paleta curcubeului, poate sensuri noi se vor desprinde pentru minţile noaste slab programate. Poate un alt val ne va legăna preocupările, dar acest poate rămîne suspendat în timp, vreme ce noi nu ne hotărîm să privim dincolo de…
Ne-am învăţat să descifrăm doar simbolurile care plac ochiului şi inimii, le decodificăm după un algoritm universal cu prea multă fidelitate, mai ridicole sunt cazurile cînd nu ne obosim nici măcar să descifrăm urmele tipărite de soartă şi ne mulţumim cu puţinul pe care-l percepem, poate e timpul să răsturnăm cerul în palme şi să-l cercetăm minuţios, să-i cercetăm nemărginirea cu multă lumină în ochi şi cu încredere că vom găsi un „nu ştiu ce” ce ne va arunca acuarela peste dimineţile somnoroase.
E timpul să păşim pe valul şovăitor al necunoscutului în căutare de noi sensuri şi să ne cufundăm cu sufletlul în imposibilul concentrat în viaţă.

taceri programate

Zilnic se învolburează idei pe care nu avem curajul să le tălmăcim pînă la capăt, e şi acum una din acele seri cînd ne confruntăm cu un monolog interior. E cert faptul că sunt gînduri cu care ne alimentăm dar cărora nu le vom da aripi niciodată, fie le acceptăm cedînd în faţa adevărului din ele fie acestea ne otrăvesc liniştea dezghiocînd valorile primare. Nu cred că greşim în intenţiile noastre de a feri de alte minţi pornirile interioare, gîndim în nuanţe diferite, cît de expliciţi nu am incerca să fim nu cred că vom reuşi să redăm tot spectrul de culori a ideilor, a lăuntricului. Voi lega cu un fir nichelat cugetul şi materia sufletului, acestea concentrînd eu-l nostru, esenţa noastră. Poate greşesc clasificînd toate tendinţele de a lămuri avalanşele de gînduri, ca fiind eronate. Niciodată nu vom putea traduce pînă la capăt simbolurile  concepute în alt suflet, deşi sunt sigură că există excepţii. Sunt momente cînd ne lăsăm citiţi printre rînduri, mai exact sunt persoane ce nu au nevoie de un dicţionar pentru a ne  percepe, dicută cu noi pe aceeaşi lungimea de undă . Nu greşim, nu vreau să cred că greşim cînd lăsăm nedezvăluite unele simboluri,avem programate unele tăceri şi  nu vorbesc de adevăruri ascunse sau de taine oculte, ci de o materie primară ce nu trebuie descifrată de ochi străini. În fine, din nou am încercat să concentrez în semne grafice o idei ce şi-au pierdut din profunzime odată însufleţite. Pote greşesc şi eu acum tipărind în aceste rînduri cioburi din mine…

O forţă ireversibilă

Timpul…mereu suntem în căutarea sa, deşi acesta ne îmbraţişează mereu. Obişnuim să-l paralizăm prin decizii imprudente, prin acţiuni necalculate, acesta dezmorţindu-se se pierde fără rost. Suntem nişte drumeţi prin plasa timpului, uneori lăsăm uitării acest fapt,  încercăm să supunem  forţa multidimensională a clipelor, e absurd. E momentul să valorificăm simbolistica succesiunii ireversibile a vieţii, să nu mai răscolim capitole trecute, deci să fotografiem în suflet cît mai multe poezii frumoase, să pictăm mai liric emoţiile, să iubim mai stăruitor, cît mai avem timp!Ar putea fi prea tîrziu pentru acel „ceva” spre care tindem? cred că la această incertitudine fiecare are un răspuns personalizat. Dorim deseori să oprim timpul, de ce atunci nu ne staţionăm privirea  pentru a iubi mai mult, pentru a simţi mai profund? Să începem de la sine, să ne învăţăm să mergem sincron cu timpul , să nu ne lăsăm suspendaţi intre două tărîmuri  antitetice, să păşim doar spre viitor savurînd prezentul  tulburat de surprize! Apelăm adesea la fraze generalizate de circumstanţe „Nu am timp!”, doar pentru a evita împrejurări de prisos, o facem atît de maşinal că rătăcim cu uşurinţă unele valori primare. Suntem permanent însetaţi de timp, dar totuşi izbutim să-l risipim în zadar. Sincer, întotdeauna am avut nevoie de mai mult timp, mai mult timp pentru cei pe care îi iubesc, mai mult timp pentru mine, mereu îmi amplific dorinţele şi realizările, am senzaţia uneori  că am semnat un pact cu timpul, care certifică relaţia mea fidelă şi  intensă cu el! Acum mi-am luat angajamentul să nu mai caut timp, ci sa-l degust treptat pentru ai simţi valoarea!

Noi

Ce ridicol, am sintetizat atît de multă gramatică în dragoste . Am uniformizat un sentiment fară să-l explorăm pînă la capăt . Trăim cu atîta pasiune un enunţ emotiv, dar nu ne-am învăţat să-i marcăm sfîrşitul cu un  punct frumos . Ne-am învăţat să apelăm nepăsător la punctele de suspensie fiindcă nu avem timp să culegem cuvinte potrivite… Calculăm cu atîta precauţie ecuaţiile sentimentale dar în final căutăm soluţiile într-un  sistem emoţional străin. Înserăm în suflet cu atîta minuţiozitate pronumele „noi” ca mai apoi să-l decupăm atît de repede …