nu cred în lucrurile care pot dura mai mult
decât noi
decât tine

n-ai să vezi niciodată bezna în care ne-aruncăm
ţinându-ne
de
mână
nu ne mai uităm în părţi
când traversăm strada

Anunțuri

Vibratii de tacere

În ceasul ţintuit pe-al tău perete
Se ghemuiesc secundele,
Oprite, în cadranul dimineţii.
Totul e dirijat de o culoare,
Care se varsă în vise pe hectare
Dar nu te-ncumeţi s-o numeşti.
Ţi-ai revenit din vis nebun
Privind pervazul ce cuprinde
Lumina şi-aeroplane de hîrtie.
Taci tu şi tac mai toate sufletele
Dincolo de fereastră.
Secunde dezmorţite auzi, grăbintu-te,
Le-asculţi, şi-arunci plamuma albastră
Peste nesomnu-împăturit în dimineaţă.
Începi să prinzi cu irisul, absurdul vieţii
Repartizîndu-l uniform în calnedarul,
Aninat în faţă pe perete.
Şi tu taci… aşa cum fac, mai toate sufletele,
Dincolo de ferestră.

Momente…

Aşteptăm, mereu aşteptăm ceva sau pe cineva, poate si aşteptarea are magia sa, deşi, de cele mai multe ori din aşteptări culegem zîmbete decupate din hîrtie, priviri îngheţate sau emoţii deformate… nu întotdeauna  dar se întîmplă. Conştienţi de valoare  timpului continuăm să aşteptăm, şi aşteptăm cu speranţă în suflet, respirăm cîte un strop din ea pentru a găsi puteri şi răbdare, ne convingem că nu e în zadar, aşteptăm un miracol cu atîta inocenţă în ochi… îngenunchem cerului şi cu fiecare rugă suntem mai aproape de adevăr, ne aprindem credinţa, ce arde în ceara crescînd… şi continuăm să aşteptăm, în asemenea  momente îngheţăm realitatea pentru un singur suflet care merită. Alergăm desculţi prin liniştea din suflet, uităm de monotonia străzilor, peisajele străine, uităm de rutina nebună, ne depărtăm de regulile paradoxale ce ne învăluie zilnic, totul devine străin, îşi pierd importanţa lucrurile mărunte pentru care luptam înainte, acum contează doar o persoana, o persoana care reprezintă mai mult decît ne putem imagina, doar o simţim şi atît…În asemenea momente nimic nu e mai corect decît ceea ce simţim, nimic nu se compară cu adevărul din noi, cu speranţa din tăcere, cu emoţiile plimbate prin cuget. Pescuim răspunsuri … aşteptăm un miracol…

O forţă ireversibilă

Timpul…mereu suntem în căutarea sa, deşi acesta ne îmbraţişează mereu. Obişnuim să-l paralizăm prin decizii imprudente, prin acţiuni necalculate, acesta dezmorţindu-se se pierde fără rost. Suntem nişte drumeţi prin plasa timpului, uneori lăsăm uitării acest fapt,  încercăm să supunem  forţa multidimensională a clipelor, e absurd. E momentul să valorificăm simbolistica succesiunii ireversibile a vieţii, să nu mai răscolim capitole trecute, deci să fotografiem în suflet cît mai multe poezii frumoase, să pictăm mai liric emoţiile, să iubim mai stăruitor, cît mai avem timp!Ar putea fi prea tîrziu pentru acel „ceva” spre care tindem? cred că la această incertitudine fiecare are un răspuns personalizat. Dorim deseori să oprim timpul, de ce atunci nu ne staţionăm privirea  pentru a iubi mai mult, pentru a simţi mai profund? Să începem de la sine, să ne învăţăm să mergem sincron cu timpul , să nu ne lăsăm suspendaţi intre două tărîmuri  antitetice, să păşim doar spre viitor savurînd prezentul  tulburat de surprize! Apelăm adesea la fraze generalizate de circumstanţe „Nu am timp!”, doar pentru a evita împrejurări de prisos, o facem atît de maşinal că rătăcim cu uşurinţă unele valori primare. Suntem permanent însetaţi de timp, dar totuşi izbutim să-l risipim în zadar. Sincer, întotdeauna am avut nevoie de mai mult timp, mai mult timp pentru cei pe care îi iubesc, mai mult timp pentru mine, mereu îmi amplific dorinţele şi realizările, am senzaţia uneori  că am semnat un pact cu timpul, care certifică relaţia mea fidelă şi  intensă cu el! Acum mi-am luat angajamentul să nu mai caut timp, ci sa-l degust treptat pentru ai simţi valoarea!