e prea complicat …(part 2)
M-am consumat 
prea mult zilele astea incercind sa caut raspunsuri, cred ca am irosit timpul in zadar, raspunsurile nu trebuie sa le cautam, trebuie sa le formulam singuri, eu probabil nu am avut curajul sa o fac … Acum mă caut printre rînduri. Astăzi am realizat ca în pofida obstacolelor, a prejudecăţilor, am definit pentru mine un moment important, am realizat că ţin la tine. Am încredere în tine, şi asta mă face mai puternică acum cînd m-am rătăcit în decizii. Cred în privirea ta care nu m-a minţit încă niciodată, cred ,că în spatele ei se ascunde un adevăr, un adevăr doar pentru noi doi, şi nu ce va fi ce nu …nu mai contează nimic… Voi încheia acest monolog cu un zîmbet, da, ai dreptate îţi zîmbesc, îţi zîmbesc doar ţie acum, nu ştiu ce va urma dar nici nu vreau să mă mai gîndesc la aceasta, închei un capitol cu puncte de suspensie, fiindcă de fapt totul deabia se începe…
e prea complicat…
E tîrziu,
mă îmbrăţişează emoţii necorespunzătoare,încerc să mă refugiez în vis dar totul e în zadar, îmi tulburi liniştea şi nu pot face faţă. Închid ochii încercînd să te alung din gînduri, dar te simt prea aproape…Sunt atît de confuză că am început să scriu, mi-ai furat liniştea. Pare prea complicat, nu-ţi pot vorbi… aş fi vrut să fii un vis, să mă alini şi apoi să dispari, furîndu-mi un zîmbet curat. Desprind gînduri eronate şi mi-e frică, mi-e atît de frică… sunt la răscruce şi nu aş fi vrut să aleg… Întreţin artificial un zîmbet obosit, dar voi fi puternică îţi promit!Mă îndepărtez încet de reacţii le seismice din suflet, dar oricum nu izbutesc să mă eliberez de inseguritate, nu mai înţeleg ce e corect şi ce nu, nu mai înţeleg nimic… dar realizez că sunt valori importante care-mi alimentează zîmbetul cu speranţe, şi vreau să cred că ai să înţelegi. Sunt reguli nescrise care-mi alungă dubiile, îmi ordonez gîndurile şi te las să-mi întorci liniştea. Aş fi vrut să te mai reţin printre rînduri, să te mai simt aproape… dar nu, de miine dau startul unui zîmbet nou, simt că prietenii sunt aproape şi voi fi puternică. Voi tipări o filă nouă de miine, voi fi puternică!
Lucruri simple
O dimineaţă tîrzie, 
un soare somnoros şi o cafea ce mă aşteaptă în bucătărie… sunt lucruri simple pe care astăzi le privesc cu un zîmbet. Ascult liniştea dimineţii, şi mă las cuprinsă de un echilibru frumos. Se numără ultimele zile de vară, o vară cu un scenariu frumos. Nu vreau acest sfîrşit de vară, îmi va fi dor de arşiţa nebună , de plimbările rebele, de excursiile spontane în fiecare week-end, de întîlnirile cu prietenii, şi de tot ceea cea rămas nescris… îmi va fi dor. Soarele s-a trezit şi-mi alungă gîndurile greşite, un simplu mesaj mi-a dăruit o dispoziţie colorată, încep un nou joc de cuvinte, o melodie frumoasă îmi invită gîndurile la dans şi nu refuz…Lucruri simple…lucruri simple de care am avut nevoie, lucuri simple care-mi zîmbesc în această dimineaţă!
Haos
Un haos total,
gînduri răvăşite şi nimic mai mult… la un moment dat am găsit liniştea strivită de simboluri triste. De două zile rătăcesc într-un labirint prea încurcat, ce mă sperie e faptul că, nu ştiu dacă ceea ce caut e o ieşire… Am deghizat conştient un “ceva” în acele simboluri triste, un “ceva”care a dezlănţuit prea multe emoţii neascultătoare, şi nu vreau să fiu tristă acum… Plutesc într-o abstarcţie de adevăruri, plutesc în haosul nearticulat din emoţii, şi uit că nu pot înnota … şi din nou aceleaşi puncte de suspensie ce opresc cuvintele. Alerg în căutarea cuvintelor potrivite iar luna îmi veghează zbuciumul.Totul e relativ, o ştiu dar acum nu vreau să înţeleg regulile nescrise, e un protest rebel. O insomnie de emoţii mă cuprinde dulce. E miezul nopţii, mă las cuprinsă de nostalgia uitată în stele, le las un autograf neaprobat de raţiune, o lacrimă tulburată de inseguritatea mea. Dincolo de cuvinte rămîne o senzaţie ciudată, o stare dezchilibrată, nimic mai mult. Poate nu vei înţelege nimic, nu contează… doar scriu, căutînd printre rînduri un sens, un răspuns. O noapte lipsită de vise, de linişte… o noapte în care am ţesut gînduri, am definit emoţii…
Aştept…
Aştept să te întorci…
mi-e dor, nu cred că ştii, probabil o simţi sau poate nu… E straniu dar ştiu că ne leagă ceva frumos, şi par atît de ridicolă, îţi scriu fără să înţeleg de ce …dar simt nevoia să-ţi vorbesc. Am nevoie de tine acum, tu , cel ce crezi în mine, în ceea ce scriu, în ceea ce sunt. Ai apărut de curînd în gîndul meu, ştiu că vei citi mai tîrziu monologul meu , sper să descifrezi zîmbetul meu în el… Îţi zîmbesc doar ţie acum, îţi zîmbesc în cuvinte! Nu am scris de ceva timp, o senzaţie ciudată, o stare dezchilibrata sau poate cea mai mult m-a împiedicat să scriu, să visez în cuvinte cum o făceam deobicei… Acum scriu, îţi scriu ţie, deşi nici nu o ştii…aş vrea să pot desfiinţa depărtările, aş vrea să o pot face pentru tine!!!
Spune-mi nimic
Ţi-aş admira arta simplităţii 
dacă aş mai avea puteri, acum doar îţi scriu obosită, mă zbat între atîtea neînţelesuri, iar tu dispari încet, refugiindu-te în materia absentă din conştiinţă. Spune-mi nimic, atît îţi cer. Onorează-mi zbuciumul cu tăcerea ta, fă-mi cadou liniştea imaculată.Fredonează-mi o filosofie inexistentă, iar eu voi descifra de pe strunele ruginite, un suflet rătăcit. Doar spune-mi nimic atît îţi cer. Nu mai vreau vorbe, discuţii fără sens care ne îndepărtează, nu mai vreau cuvinte. Vorbeşte-mi cu privirea, aşa cum doar tu ştii, numai eu să te înţeleg. Am nevoie de tine acum, deşi nu vreau să o ştii. Nu-ţi mai spun nimic, nu mai am puteri să o fac , te las nedumerit, să mă priveşti…şi plec, plec din gîndul tău.
Gînduri răscolite
Străzi aglomerat de
pustii în esenţă, dimineţi tîrzii, adevăruri ascunse în priviri şi minciuni defilînd în cuvinte, sunt imagini relative din viaţa cotidiană… suntem ostaticii voluntari ai unei realităţi paradoxale, înnebuniţi de rutina zilnică, de monotonia emoţiilor, devenim fideli unor standarte şi pierdem valori, lăsăm pradă trecutului principii. Situaţii dificile, împrejurări extrem de capricioase, relaţii imposibil de complicate, sunt doar unele verigi ruginite din lanţul infinit al problemelor zilnice însă am fi extrem de banali dacă am creiona doar extremitatea gri din traseul vieţii. Totul poate fi mai simplu, diagramele complicate în viaţă le gîndim singuri, risipim timp şi energie încercînd să mascăm simboluri primordiale, ne consumăm prea mult în investigaţii ridicole, în tentative de demascare a unui simplu mijloc de apărare. Să să ne învăţăm să acceptăm erupţii de realitate şi să ne învăţăm să descifrăm tăceri!
Momente…
Aşteptăm, mereu aşteptăm ceva sau pe cineva, poate si aşteptarea are magia sa, deşi, de cele mai multe 
ori din aşteptări culegem zîmbete decupate din hîrtie, priviri îngheţate sau emoţii deformate… nu întotdeauna dar se întîmplă. Conştienţi de valoare timpului continuăm să aşteptăm, şi aşteptăm cu speranţă în suflet, respirăm cîte un strop din ea pentru a găsi puteri şi răbdare, ne convingem că nu e în zadar, aşteptăm un miracol cu atîta inocenţă în ochi… îngenunchem cerului şi cu fiecare rugă suntem mai aproape de adevăr, ne aprindem credinţa, ce arde în ceara crescînd… şi continuăm să aşteptăm, în asemenea momente îngheţăm realitatea pentru un singur suflet care merită. Alergăm desculţi prin liniştea din suflet, uităm de monotonia străzilor, peisajele străine, uităm de rutina nebună, ne depărtăm de regulile paradoxale ce ne învăluie zilnic, totul devine străin, îşi pierd importanţa lucrurile mărunte pentru care luptam înainte, acum contează doar o persoana, o persoana care reprezintă mai mult decît ne putem imagina, doar o simţim şi atît…În asemenea momente nimic nu e mai corect decît ceea ce simţim, nimic nu se compară cu adevărul din noi, cu speranţa din tăcere, cu emoţiile plimbate prin cuget. Pescuim răspunsuri … aşteptăm un miracol…
Îmi voi aminti mereu…
Amintiri
, întotdeauna am ţinut mult la imaginile decupate din timp şi păstrate prudent în suflet,am ţinut şi ţin mult la emoţiile amorţite în memoria inimii…amintirile sunt o temelia spirituală cu care coexistăm, deşi deseori am dori să deţinem controlul asupra manuscriselor salvate,să le mai redactăm, incapacitatea de a o face le oferă o valoare aparte. Am generalizat începutul acestei expuneri pentru reliefa importanţa amitirilor pentru mine, astăzi sunt mai sentimentală ca deobicei. Îmi voi aminti mereu de tine, o ştiu, îmi voi aminti de chipul tău, am scris de atîtea ori despre tine şi tot am senzaţia că nu am redat niciodată realitatea pe care o reprezinţi, deseori am scris că te idealizam nici eu nu mai ştiu dacă a fost aşa poate am exagerat dar poate nu…deşi mai înregistrez mici explozii de supărare, sting repede incendiul cauzat cu o amintire plăcută. Vreau să-ţi mulţumesc, nu am făcut-o niciodată,mulţumesc ! Îmi voi aminti mereu de acel fior seismic ce-mi răscolea un zîmbet şi ,da, îmi voi aminti mereu de clipele înregistrate alături de tine,îmi voi aminti cum rîdeam impreună,cum te-am zărit prima dată ,cind m-ai privit cum numai tu ştii să o faci, îmi voi aminti şi de ploaia care te-a şters din suflet ,îmi voi aminti mereu.
P.S: Am scris expunerea mai demult, am gasit-o printre paginile romanului meu preferat, m-am decis să o postez, să-mi reîmprospătez amintiriele…
O forţă ireversibilă
Timpul…mereu suntem în căutarea sa, deşi 
acesta ne îmbraţişează mereu. Obişnuim să-l paralizăm prin decizii imprudente, prin acţiuni necalculate, acesta dezmorţindu-se se pierde fără rost. Suntem nişte drumeţi prin plasa timpului, uneori lăsăm uitării acest fapt, încercăm să supunem forţa multidimensională a clipelor, e absurd. E momentul să valorificăm simbolistica succesiunii ireversibile a vieţii, să nu mai răscolim capitole trecute, deci să fotografiem în suflet cît mai multe poezii frumoase, să pictăm mai liric emoţiile, să iubim mai stăruitor, cît mai avem timp!Ar putea fi prea tîrziu pentru acel “ceva” spre care tindem? cred că la această incertitudine fiecare are un răspuns personalizat. Dorim deseori să oprim timpul, de ce atunci nu ne staţionăm privirea pentru a iubi mai mult, pentru a simţi mai profund? Să începem de la sine, să ne învăţăm să mergem sincron cu timpul , să nu ne lăsăm suspendaţi intre două tărîmuri antitetice, să păşim doar spre viitor savurînd prezentul tulburat de surprize! Apelăm adesea la fraze generalizate de circumstanţe “Nu am timp!”, doar pentru a evita împrejurări de prisos, o facem atît de maşinal că rătăcim cu uşurinţă unele valori primare. Suntem permanent însetaţi de timp, dar totuşi izbutim să-l risipim în zadar. Sincer, întotdeauna am avut nevoie de mai mult timp, mai mult timp pentru cei pe care îi iubesc, mai mult timp pentru mine, mereu îmi amplific dorinţele şi realizările, am senzaţia uneori că am semnat un pact cu timpul, care certifică relaţia mea fidelă şi intensă cu el! Acum mi-am luat angajamentul să nu mai caut timp, ci sa-l degust treptat pentru ai simţi valoarea!
Femeia
Ce poate fi mai frumos , decît un zîmbet caligrafic aşternut cu precauţie pe chipul ei?
Da, e ea, aşa cum ai sculptat-o în suflet, ţi-a intersectat privirea lăsînd un autograf în ochii tăi . Te-a dezarmat , ai urmat-o şi în vis, acolo perfecţiunea ei , era mai profundă. Te-ai ivit intr-un mod familial în gîndurile ei dorind să încrustezi imaginea ta în amintiri, ai izbutit.Ai încercat să-i citeşti chipul fragil însă ai ezitat să-i descifrezi universul, un univers învelit în inocenţă şi plin de candoare. Ea e cea ce posedă o forţă fragmentată de sensibilitate , o descoperi în fiecare zi. Ţi-a ornamentat estitic sufletul , pe zi ce trece descoperi sentimente altoite. Cu o privire devoratoare o admiri tot mai mult, dezvălui amprente fidele în gîndurile ei şi zîmbeşti, ciudată e concepţia ei de viaţă, cel puţin aşa ţi se pare ţie, puţin naivă.Ai reuşit fără să vrei să-i dezbraci zîmbetul, fiecare lacrimă reliefa pe obrazul ei smboluri triste , dar şi atunci o admirai. A căzut nu doar odată împiedicîndu-se de priviri destrămate şi de cuvinte necioplite, ai fost acolo,alăuri de ea. S-a ridicat de fiecare dată mai echilibrată, mai puternică.Au rămas doar cicatrice, mascate graţios cum doar ea poate. Au trecut multe zile pîna ia-i cucerit un zîmbet rafinat, observai cum se proiectează pe chipul ei emoţii esenţiale, ai descoperit o altă lume prin ochii ei mari, realizezi că respiră mai staruitor unele valori , devii invincibil alături de ea. Nu reuşeşti să o explorezi pînă la capăt , ca un manuscris nedescifrat rămîne întipărită pentru totdeauna în sufletul tau ,ea doar ea, femeia!
E vară…
Mmm…
e prima zi ce e parfumată cu atîta candoare, a mai decolat un an de liceu şi e vară! E vară, soarele îmi zîmbeşte cu atîta fidelitate că mă topesc în razele sale, un vînt uşor mă rafaţă şi astăzi se marchează un nou început printre lista de începuturi de pînă acum:) . Am senzaţia că zîmbetul mi s-a întipărit foarte puternic, de cîteva zile nu fac altceva decît să zîmbesc 
În articolul ăsta aş vrea sa le spun prietenilor mei că îi iubesc mult de tot!!! Am cîţiva îngeraşi în jurul meu la care ţin enorm, le mulţumesc pentru tot! E vară şi îmi proiectez din nou cîteva gînduri însetate… sau nu pare-mi-se de data aceasta nu, văd ca îmi face ochişori o rază de soare, e irezistibilă sincer! Am plecat însoţită de un zîmbet , revin în curînt cu postări noi!!!
Emoţii colorate
Pictez …
te pictez uşor cu privirea, în culori meditative îţi conturez trăsăturile cioplite răzleţ. Te pictez aşa cum nu am făcut-o , un pigment sălbatic reliefează un caracter puternic, fără să vreau reuşesc să-ţi schiţez sufletul, ce frumos e ! Te descoper din nou, te pictez în cuvinte, mi-era dor să o fac, te-ai schimbat atît de mult, imaginea ta a aterizat acum cu atîta perfecţiune în suflet, o explozie de emoţii mi-a trezit cîteva gînduri adormite:) Mi-era aşa de dor, de ochii tăi ce nu erau cuminţi niciodata, de melodia gîndurilor tale, mi-era dor de sunetul surd al tăcerii tale… Acum te pictez cum nu am mai făcut-o vreodată, arunc uşor paleta de culori şi doar te privesc … eşti acea imagine ce a supravieţuit în labirintul amintirilor mele, şi acum nu-mi pare rău, sincer! ! Recunosc mi-era dor… un dor nebun dar acum te las , te las în braţele serii, nu ştiu dacă te voi revedea… dar nu sunt tristă. Îţi mulţumesc pentru zîmbetul de astăzi, voi păstra chipul tău pictat cu atîta suflet, zugrăvit într-o nuanţă atît de inocentă!
P.S: sper că ne vom revedea curînd…Ancuţa ta!
Portativ de cuvinte
Şi nu-mi rămîne decît să scriu…
Sunt atît de confuză, mă refugiez neintenţionat în cuvintele tiparite atît de haotic. Ţi-am întîlnit privirea imaculată, nu am vrut să mă despart de ea , dar timpul nu mi-a dat de ales, doar cîteva clipe ne-am jucat cu privirile, apoi ai disparut în mulţime, mi-a părut rău… Te cunosc de atîta timp şi nu ţi-am descifrat privirea pînă acum. Recunosc că azi suntem mai aproape ca niciodată, miine vom fi la ani lumină distanţă.Am desecat toate gîndurile străine şi nu-mi rămîne decît să-ţi scriu, nu mă-ncumet să-ţi vorbesc decît prin zîmbete pictate. Un sentiment uitat te răscoleşte o ştiu şi mai ştiu că sunt confuză…
O ploaie desfigurată de cuvinte
Mă întreb 
de ce ? mă întreb… dar nu primesc nici un raspuns, nici un răspuns . Pentru un moment totul devine doar o abstracţie, în care nu mai disting formele, culorile , emoţiile… Am pierdut un sens, l-am lăsat să se piardă într-un circuit haotic al neînţelesului…nu mă înţelegi, o ştiu! Nu mai sunt eu, am trădat o valoare falsificată, sunt liberă să evadez din lanţurile stereotipurilor. Am evadat, am reuşit, îmi arunc paşii neliniştită într-un viitor neaprobat de conştiinţă… De mi-e frică? Nu ştiu răspunsul, cred că nu… mai mare e nedumerirea . De ce nu plouă… de ce? Vreau sa-mi şteargă ploaia , amprentele neveritabile din gînduri, nu vreau să plîng, atunci de ce nu plouă? Se destramă emoţii incompatibile, am senzaţia că azi nu voi găsi remediu şi tu ca întotdeauna nu mă înţelegi… Pentru astăzi am rupt contractul cu realitatea, mi-au rămas doar cugetări nule , şi acum cînd răsună doar un adevăr pustiu cedez…te caut disperată prin cenuşa amintirilor dar nu mai eşti. Mă frămîntă infidelitatea gîndurilor şi nu am puteri să caut răspunsuri, nu acum… O secetă de cuvinte marchează surparea unei sfere lăuntrice, nu am mai sculptat acel zîmbet răzleţ de cîteva zile, acum nu mai am cuvinte, ciudată senzaţie… în punctele de suspensie am ascuns un protest emotiv, am ascuns o identiate privată de forţe. Respir istovitor sunetele surde din jur şi nu izbutesc să descifrez substanţa veridică din ele, simt cum tristeţea apăsătoare se cristalizează uşor alunecînd pe obrazul fierbinte … Conturez o oblică ce-mi străpunge neliniştea, delimitez un hotar şi îmi refugiez emoţiile, acum, doar risipesc cuvintele regăsite în tăcere!
Noi
Ce ridicol, am sintetizat 
atît de multă gramatică în dragoste . Am uniformizat un sentiment fară să-l explorăm pînă la capăt . Trăim cu atîta pasiune un enunţ emotiv, dar nu ne-am învăţat să-i marcăm sfîrşitul cu un punct frumos . Ne-am învăţat să apelăm nepăsător la punctele de suspensie fiindcă nu avem timp să culegem cuvinte potrivite… Calculăm cu atîta precauţie ecuaţiile sentimentale dar în final căutăm soluţiile într-un sistem emoţional străin. Înserăm în suflet cu atîta minuţiozitate pronumele “noi” ca mai apoi să-l decupăm atît de repede …
Melancolie nedesluşită
Am transportat din greşeală un sentiment şters . Am senzatia că o combinaţie infinită 
de ieroglife nu e în stare să transmită emoţiile zbuciumate de melancolie . Nu sunt tristă, nu… dar o emoţie seismica mi-a semnalat invazia unei nostalgii nepoftite. Strig în şoaptă , neobosită, către tine, dar tu nu eşti aici… Nu mai îndrăznesc să-ţi respir gîndurile, nu …nu… încep să-mi pierd relitatea încercînd să percep adevărul dincolo de privirea ta agiată. Realizez că suntem în opoziţie… nu am observat asta pînă acum…Acum îţi cer doar un răspuns, nimic mai mult( sincer mi-e frică de el) întotdeauna am vrut să mă învăţ să-ţi răsfoiesc paginile, să te citesc printre rînduri…acum desprind un gînd neascultător ce mă îndeamnă să renunţ…da…renunţ…nu mai ştiu ce te tulbură şi te mîngîie, am senzaţia că singur te-ai rătăcit în căutarea acestui răspuns… Nu mai sunt eu, nu mai esti tu… Nu vreau să colecţionez simboluri triste în suflet, am depistat prea multe sedimente melancolice ultimul timp,păcat…Păcat de o zi atît de frumoasă , dezechilibrată de un un cutremur sentimental dar nu…nu sunt tristă!
Nimic despre tot
Ştiu că am devenit mai 
puternică , am despicat cîteva îndoieli, am rafinat unele valori şi am devenit mai puternică. Încă simt cum frica locuieşte într-un cartier izolat în interiorul meu dar ea nu-mi mai cutremură atît de neascultător firea, a cam pierdut controlul. Ştiu că nu va fi uşor, dar mi-am propus să înaintez , greutăţile sunt ca un catalizator în lumea mea, îmi place să lupt cînd am pentru ce, realizez că merită să-mi îndrept paşii stăruitor spre acel vis ce de mult traversează străzile raţiunii, un trafic nebun întotdeauna frîna realizarea acestuia, acum însă totul a luat o altă întorsătură. O realitate transparentă îmi şopteşte că posibilul nu are limite, imposibilul e dincolo de firesc…Ştiu că am devenit mai puternică, am cules puţin curaj din zîmbetele prietenilor , am inspirat puţină speranţă din priviri şi cel mai important m-am eliberat de amintirea ta. Mi-am echilibrat pe o balanţă sentimentală sufletul, mi-am disciplinat emoţiile şi acum cuprind cu privirea un vis ameţitor…
Astăzi nu!
M-am trezit cu o amprentă veselă pe buze, cu un zîmbet…sincera să fiu încă nu am şters amprenta , e încă întipărită sigur:). Fără să fac o plimbare lungă printre gînduri, am decis că astăzi voi bloca accesul privirilor neautentice şi vorbelor împiedicate, astăzi nu vreau să găzduiesc emoţii abstracte…astăzi nu!!! E încă dimineaţă ,urmăresc leneş cum vîntul educă cu grijă crengile pline cu muguri, soarele nu rămîne în urmă şi mîngîe iarba nou-născută , afară s-a instalat un echilibru ciudat de frumos…doar eu, din cameră, cu un zîmbet aşternut prudent sintetizez o dispoziţie lirică. Ai încercat să-mi zăpăceşti sufletul, din fotografia tăcută ţi-am desprins privirea şi… dar nu, astăzi nu, destul de politicos ţi-am părăsit amintirea…zîmbesc neobosită şi realizez că sunt fericită! Radiez, amplificînd o atmosferă vitală din suflet, am început o filă nouă de azi, în care printre rînduri sunt eu şi o lume întreagă…o lume întreagă fără tine!!!
Primăvara:)
Respir tot mai stăruitor parfumul primăverii, încercînd să descifrez legile naturii . 
E primăvară…o unitate inocentă deschide o speranţă volatilă, simt că pot zbura! Printre mugurii proiectaţi cu atîta grijă, încolţeşte un vis nevertebrat, hmm…cîteva reflecţii proaspete îmi alimentează cugetul însetat. Simt cum soarele îmi topeşte bucheţelul de îndoieli, dezamorţindu-mi aspiraţiile colorate. Un zîmbet optimist m-a vizitat de îndată, amintindu-mi de imaginea artistică a vieţii .Urmăresc cu perseverenţă cum se renaşte spiritul primăvăratic. O simfonie de emoţii învăluie trupul fragil al naturii, reliefînd materia abstractă desprinsă din aer. Iar eu te caut prin lumina destrămată uşor din soare şi te regăsesc în norii ce au evadat în neştiut.
the end
Nu te mai simt, ai trecut ilegal hotarele gîndurilor mele,
eşti doar un intrus. Sună straniu dar e mai bine acum cînd eşti departe. Suntem doi străini cu o umbră în trecut. Cu fiecare lacrimă ţi-am şters imaginea întipărită în suflet, ţi-am decolorat amintirile salvate cu atîta grijă. Hmm..să-ţi spun sincer mi-am dozordonat voluntar sentimentele pentru a-ţi rătăci existenţa. Recunosc că ai rămas o virgulă în universul meu, da, o virgulă nu un punct , fiindcă după tine vor urma multe zîmbete, după tine va fi un nou început.
Nu te mai simt, m-am eliberat de un vis haotic, nu ţi-am putut înţelege probabil , niciodată, pînă la capăt teorema vieţii. Eşti un adevărat dicţionar de antonime, eşti complet antitetic. 
Mi-am reprogramat mecanismul sentimental , anulîndu-ţi prezenţa. Zilele trecute mi-am redactat sufletul , am editat pagini noi în care nu mai eşti imprimat.
Nu te mai simt, imi pare rău, dar asta e. Cînd sunt cu tine devin analfabetă, nu-ţi mai pot citi privirea. Prezenţa ta nu mai e atît de lirică, eşti un simplu trecător prin sufletul meu, nu te mai adăpostesc în gînduri, eşti un străin…îmi pare rău!
Paradoxal
Cît de paradoxale sunt uneori gîndurile , dorinţele noastre…ne rătăcim într-un circuit infinit de întebări , răspunsuri, presupuneri. Confundăm realitatea paradoxală pe care o trăim cu un vis ferice căruia singuri i-am dat viaţă. Pentru a evada din adevăr, devenim nişte fugari ai existenţei monotone. Un adevăr…alergăm atît de mult după el pentru ca în final să-l negăm, voluntar ne conrazicem cînd lăsăm cuvintele să se piardă în van, cerşim un răspuns pe care nu suntem în stare să-l accepătăm. Nu tolerăm minciuna, dar nu ne-am învăţat să înfruntăm adevărul , avem senzaţia că suntem atotputernici, cînd ,de fapt, suntem doar o variabilă într-un univers dezlănţuit. Aşteptăm atît de mult un sentiment ca mai apoi să încercăm din răsputeri să-l eliminăm din conştiinţă , trăim cu atîta suflet unele momente şi apoi stăruitor încercăm să redactăm fişierele memoriei. Hmm…oare nu e ridicol să lăsăm uitării o emoţie încă vie, ne înstrăinăm tot mai mult de valorile ce pun temelia existenţei noastre, examinăm un suflet cu o neîncredere ce ne dezumanizează , devenim credincioşi unui adevăr subiectiv cercetînd obiectiv o falsitate credibilă…
Un sentiment continuu…
Mi-e frică să mă gîndesc
la tine, nu îndrăznesc însă să-mi stăpînesc realitatea, trăiesc într-un vis monoton în care eşti tu, tu de fapt eşti visul meu , mă întreb adesea cum te-ai încumetat să închiriezi atîta spaţiu în raţiunea mea? Simt că cu fiecare minut te respir mai mult , te-ai furişat încet în mintea mea , eşti delirul meu! Închid ochii şi din nou eşti aici cu mine sau în interiorul meu , deja singură nu mai înţeleg, sincer vorbind niciodată nu m-ai părăsit, o ştiu, o simt…te simt, întotdeauna am făcut-o. Ce straniu, amintirea ta trăieşte în tot ce mă-nconjoară, imaginea ta se reflectă în fiecare rază de soare, devenind din ce în ce mai plină de viaţă! Încep un joc nou de cuvinte, un rînd nou de emoţii , un gînd proaspăt…în care din nou te-am regăsit pe tine , e timpul să mă obişnuiesc cu ideea că mi-ai arendat sufletul ( recunosc nu am opus prea multă rezistenţă acestui fapt) . Zilele trecute m-am lăsat purtată de nişte gînduri ciudate , pentru prima oară m-am confruntat cu o dilemă puternică, mă întrebasem , cum ar fi fost viaţa mea fără tine? Ţi-aş fi simţi lipsa? Ar putea cineva înlocui acel soare ce straluceşte doar pentru mine ?Aş fi în stare să zîmbesc altuia crezînd că el e acea rază de soare? Aş putea oare dărui aceeaşi privire sprintenă altei făpturi? Hmm…căutăm atîtea răspunsuri, dar oare avem nevoie de ele ? Viaţa…viaţa e plină de lucruri relative, e o realiate atît de paradoxală , dar continui să caut sensul ei…pentru unii acest sens se ascunde într-o carieră strălucită, o facultate absolvită pentru alţii într-o lacrimă se scaldă întreaga folosofie a vieţii, pentru mine acest sens e mult mai aproape, tu eşti sensul meu! Eşti şoapta ce răsună în inima mea , eşti melodia ce se stinge în tăcere, eşti o variabilă indispensabilă în universul meu… tu …doar tu!
Puţin despre curaj…
A fi curajos…oare cine e curajos cu adevărat ? O fi curajos cel ce se aruncă în neştiut fără să-i pese de ceva , sau o fi curajos cel ce dă glas fiecărui gînd? Curajul de fapt e concentrat în fiecare celula a noastra, fricosul spre exemplu tot dă dovadă de curaj cînd îşi recunoaşte temerii. Eu, să vă spun sincer sunt o fricoasă ,care cu demnitate îşi apără statutul:)poate sună cam ridicol dar mi-e frică de atîtea lucruri…mi-e frică de necunoscut, neştiinţa mă înfricoşează. Mi-e frică să pierd acel luci de soare ce-mi dă puteri să înnaintez, mi-e frică să las uitării acel ideal spre care tind. Mi-e groază doar de gîndul că timpul îmi poate redacta amintirile. Mi-e frică şi de înălţime sau poate de fapt mi-e frică că mă pot prăbuşi, nu suport căderile, simt că pierd o parte din mine…Hmm…ce paralelă stranie între existenţa psihică şi emoţională. Cuvinte, atîtea cuvinte se opresc în tăcere. De ce nu putem da glas unor emoţii infinite? Ceva ne opreşte…din nou frica, teama de a greşi , de fapt să înnaintăm ne opresc tot temerii care stabilesc o adevărată dilemă în interiorul fiecărui. Dar să revenim la curaj…pot afirma sigur că aşa fricoasă cum sunt am dat dovadă de curaj de nenumărate ori. Am fost extrem de curajoasă cînd am păşit sigur spre o ţintă ce o urmăream de ceva vreme, am fost extrem de curajoasă cînd nu am cedat în faţa privirii lui, am dat dovadă de curaj cind am spus nu fără să am remuşcări mai tîrziu…Zilnic cedăm în faţa unor slăbiciuni , devenim prizonierii necunoscutului riscînd paralel cu cele mai sfinte lucruri , ocolim neplăcerile conştientizînd că astfel rămînem statici , ne aruncăm nepăsător într-un circuit bizar realizînd că mîine poate nu va mai fi la fel. Avem curajul să urcăm sus şi să suportăm căderile, ne-ncumetăm să făurim un ideal şi paralel să lăsăm uitării unele lucruri primordiale, aşa suntem noi, diferiţi ,mai fricoşi sau mai curajoşi:)
Semnează cu respect a voastră Ancuţa !
Pentru tine…
Astăzi am realizat că mai am un înger ,te am pe tine! Fără să vreau îmi zboară gîndul la tine,
aş vrea să te protejez mereu, să te feresc de orice vînt năstruşnic ce-ţi poate alunga zimbetul. Cînd îţi întîlnesc privirea mă străbate o emoţie atît de lirică, mă alină gîndul ca eşti fericit , nu-mi place cînd eşti departe, mă simt pierdută, nesigură, neputincioasă. Nu vreau să te pierd, doar gîndul că vei fi departe îmi cutremură firea, mă cuprinde o nelinişte nebună cînd dispari pe mai mult timp,cînd eşti alături simt că pot zbura, tu îmi dai aripi! Aş vrea să mă arunc în braţele tale şi să uit de acel zîmbet furat, să uit de acel val puternic ce m-a doborît mai devreme .
Astăzi am relizat că mai am un înger, te am pe tine ! Te simt,îţi citesc uşor privirea, mă rătăcesc conştient în ochii tăi, în care ştiu că voi găsi un răspuns, ei îmi şoptesc dulce o filosofie aparte a vieţii. Tu mă înţelegi ca nimeni altul, tu eşti alături cînd cad, îmi dai mîna şi faci primii paşi cu mine, mă ajuţi în ploaie şi în vînt să rezist. Te admir pentru ceea ce eşti, te respect pentru felul tău de a fi, a gîndi, a trăi. În tine convieţuiesc o serie stranie de trăsături ce mă fac să zimbesc:). Pot afirma cu certitudine că cuvintele sunt prea superficiale, pentru că nu sunt în stare să reflecte tot ce simt pentru tine!
Astăzi , cred că ai realizat că mai ai un înger ,mă ai pe mine!
Prietenilor mei…cu drag de la Ancuţa!!!
Introducere:)
O pagină…cîtă viaţă se ascunde în ea , cîţi temeri aleargă printre rînduri…Continui să întipăresc rind cu rînd un adevăr uitat , de ceva timp nu am mai scris, simţeam că am pierdut “ceva”, nu îndrăzneam sa-mi aştern sufletul , atîtea gînduri mi-au răscolit fiinţa că m-am rătăcit într-un labirint sentimental . Era unul din momentele cînd omul se simte pierdut în propriul univers, atomii sufletului vibrau mai slab ca niciodată (să vă spun sincer căzusem rău de tot …) dar , nici introducerea mea nu s-a lipsit de un “dar” , am întîlnit o privire atît de vie în zilele următoare că m-am pierdut voluntar în ea , m-am regăsit în ea . Sună cam straniu recunosc , dar nici nu am reuşit să mulţumesc ” acelei priviri” … Acum am prins la aripi , am cules din zbor acel “ceva” pe care-l pierdusem , am depăşit un moment de slăbiciune , ştiu că vor mai fi multe , dar acum , o emoţie ascunsă îmi şopteşte că totul va fi bine ,sunt din nou la început de cale ! Celor ce au căzut , le urez să întilnească acea privire , care să-i înveţe să viseze , să se înnalţe , doar aspirînd la “ceva” veţi deveni o personalitate , nu se înnalţă cel ce nu se prăbuşeşte ! Celor ce au ajuns la un ideal, le urez să arunce o privire în jur ,pentru că , cineva are nevoie de ea !
Pentru voi ,cei din spatele ecranului, îmi voi ciopli reflecţiile petru a le prezenta de curînd!!!
Vă salută cu un zîmbet Ancuţa:)
Ana-Mihaela Nuţa
Comentarii recente