dar M nu crede ce spun oamenii
de cînd poeţii
i-au dactilografiat dragostea

el şi-a făcut un iglu
departe de iarna inimilor împăcate
îşi muşcă plămînii
în timpul solstiţiului
căutînd note de subsol pentru suflet

aşezat turceşte
îşi caută masa de operaţii
în mozaicul de pe pereţi
refuzînd anestezia
îşi adună iubirile în cornee
se lasă îmbrîncit de adevărul lor
asemenea clipe amintindu-i de Ea
şi de cei care au depăşit ficţiunea

M îşi caută vindecare
făcînd seara
ikebane pentru Ea
silabisind tăceri pentru Ei
şi poate într-o zi
vor ieşi fluturii din larvele de gheaţă
amintindu-i
cum a crescut capătul infinitlui
sub cearşaful lor
lăsînd poezia gravidă
pentru nouă luni

cînd va termina de lătrat maidanezul
de la colţ, să ştii că toată dragostea
noastră se va strecura în iarbă,
mai aproape de greieri şi fluturi albaştri
poate va înghiţi coleoptere
nu mai ştiu…
ştiu doar că vom uita luna în ea
ca să n-o fure vre-un regizor,
în filmul său de scurt metraj,
încercînd să explice lumii cum se iubesc
sălbatec petalele de flori rupte şi azvîrlite
pe cearşafuri în hotelele de-o noapte.

n-a fost nimic,
decît frica că iubim prea mult
şi poate mierea e prea dulce iar noi
ne certăm la fiecare răsărit încercînd,
din nou şi din nou ,
să legăm cu noduri multe ceea
ce nu a existat pînă acum,
ca doi proşti
care nu ţin minte cînd eclipsa
şi-a născut poemul,
deşi la botez am fost amîndoi
şi ne-am rugat pentru cuvînt şi pentru
lumea care nu mai crede
decît în panouri de publicitate,
de parcă viaţa-ar avea culcuş
în ecranul televizorului!?

trebuia
să chemăm ursitoarele cînd ne-am născut
să iubim, dar eram prea ocupaţi
să găsim luna şi
fluturii albaştri din pîntecul mamei.
deşi nu ne-am cunoscut niciodată
eu mai păstrez şi acum versurile tale
printre firele de praf din bibliotecă.
le citesc din cînd în cînd
ca să-mi amintesc de oamenii care nu înţeleg
de ce zîmbesc atît de mult.
păcat că ei nu văd cum vrăbiile fac acrobaţii,
erau să zîmbească şi ei găsind dragostea noastră
strecurată în iarbă.

îmi caut şi eu bulgării de ceaţă
să urc pe clădiri
să amintesc că şi toamna
are spasme
din pîntecul ei îşi ţipă viaţa
o nouă poezie

sursa fotografiei

o urmăreşti în fiecare seară
şi legînd linia ocultului cu o dantelă
de cămaşa ei de noapte
visezi
împreună cu ea aceleaşi
căi ferate
care se intersectează la linia orizontului
pentru că
compromisurile sunt întotdeauna
pătate

cameliile mi-aduc aminte de Dumas fiul
iar Nastia nu a primit
flori niciodată
pentru că părul ei miroase a vanilie

în toată istoria voastră
doar absurdul mai are linişte
şi vă învaţă să iubiţi

Nastia a învăţat să joace baschet
în copilărie
şi îi place jazz-ul de cîteva minute
dar
nu-ţi poate lectura
manuscrisele
find prea geloasă pe toamna muzei tale

după fiecare ceartă
o aştepţi la sfîrşitul calendarului
pentru că
nu ai învăţat să scrii poeme despre oameni
sau poate
pentru că baletistele iubesc prea mult
fecioria albului

aştepţi
s-aducă cerbii noaptea deşi nu mai ai somn
de cîteva decenii
rătăceşti
căutînd-o în fazele lunii

din carne ţi-ai decupat culoarea visului
ca să n-o mai doreşti

dar totuşi aştepţi
să urle lupii în sufletul tău ca s-o poţi iubi
// din nou //
cîteva decenii
pînă se va renaşte în manuscrise

aceleaşi statui mute te păzesc
de uitarea policromă
care te-ar scăpa de nesom
dar norii se scutură pe tavanul vostru
pentru că pînă şi fluturii din tablou se iubesc

ea zice că te iubeşte
că în ghemotoace de hîrtie
ţi-a învelit idealul decupat
cu grijă din cărţile de filosofie
şi că
ţi-a vindecat memoria
dăruindu-ţi o altă toamnă
una născută abia în octombrie
în care urmează să
pictaţi frumosul pe scoarţa
copacilor dezgoliţi

Nastia poartă rochii ciudate
şi dansează cînd nu o vezi
şi-a ascuns chiar ieri coreografia
în sandalele albe

ea zice că o iubeşti
că nu te-ai supărat cînd
ţi-a învelit în ghemotoace de hîrtie
idealul decupat din cărţile de filosofie
şi că
i-ai dedicat ploaia
ca să vezi curcubeul din ochii ei
chiar dacă nu o cheamă Nastia cum ai fi vrut
pentru că o iubeşti amnezic
chiar şi cu cea coreografie
acunsă în sandalele albe

într-un talisman cioplit cu dalta
vom găsi circul
care l-au închis
fără să ne întrebe
dacă mai
vrem
să
rîdem

din zborul fluturilor
se va plăsmui altul fără acrobaţi
şi fără clovni
doar cu animale sălbăticite
care se (mai)
iubesc
din
instinct

pentru
trei
secole
rămîn nescrise
poemele noastre
pentru c-am fost copii
şi n-am avut grijă de cuvinte şi culori
le-am înşirat prea devreme pe aripile fluturilor

Găsim istoria fărîmiţată de străini, cu-n gust amar, deloc cu-ngăduinţă. Întotdeauna în spaţiul dintre Nistru şi Prut, istoria a fost nu atît ştiinţa despre rădăcinile neamului, nu atît o valoare din tezaurul românesc cît un subiect politic, o arenă de dezbateri unde fiecare putere politică îndrăznea să şteargă cu buretele evenimente care au marcat un popor întreg, haşurînd trecutul fără să răspundă de consecinţe.Istoria devenind un instrument de manipulare a opiniei publice înterpretînd fals realităţile istorice. Doar că, omul, nu poate fi programat după ideologiile partidelor, românul întotdeauna şi-a cunoscut şi îşi va cunoaşte identitatea, rădăcinile, străbunii şi întotdeauna va respira cu adevăr şi dreptate, pentru că e român.
Să răsfoim puţin în istorie, în cea nescrisă în manuale, în trecutul adevărat care mai geme şi astăzi în unele suflete. Odată cu ocuparea Basarabiei de către URSS, populaţia băştinaşă a suferit un şir de consecinţe, nu doar sociale, economice ci şi culturale, răsfrîngîndu-se asupra spiritului naţional. Foametea, munca forţată, deportările în masă a oamneilor de cuvînt, a intelectualilor, foştilor politici,militarilor,ţăranilor cinstiţi, a mamelor şi copiilor care au fost aşa numiţii „duşmani ai poporului” doar pentru că îşi iubeau cuvîntul şi pămîntul…toate acestea nu pot fi numite simple consecinţe, pentru că chiar şi acum după mulţi ani, se mai simte durerea şi suferinţa oamenilor de bună credinţă. Regimul URSS a a introdus în RSSM(spaţiul pruto-nistrea fiind rebotezat din Basarabia în RSSM) o altă indentitate lingvistică-limba moldovenească cu alfabetul chirilic, această decizie care l-a furat pe Eminescu din şcoli, din cărţile copiilor, n-a reuşit să-l fure şi din inimile oamenilor, această decizie a trezit o luptă pentru dreptate. Trecerea la alfabetul chirilic a fost o mişcare calculată, cu scop evident de a destrăma societatea basarabeană, de a o smulge de trecutul istoric, identitatea etnică, această aşa numită „reformă” avea un singur scop de a curăţa cultura română din spaţiu basarabean. Ca printr-un filtru a fost trasă limba română, a fost în adevăratul sens al cuvîntului cernută pentru a facilita absorbţia rusismelor. Toate intenţiile românilor basarabeni de a aopune rezistenţă ocupaţiei sovietice,regimului, au fost înăbuşite, deşi acestea au existat, informaţia despre ele a fost interzisă pînă în 1989… Dumitru Matcovschi, Valentin Mîndîcanu, Aureliu Busuioc, Nicolae Dabija, Ion Vatamanu, Grigore Vieru şi încă multe personalităţi notorii, au dus o luptă crîncenă pentru limba maternă, şi-au păstrat demnitatea, nu au venit cu plecăciuni la poarta ipocriziei. Ei ai fost cei care din răsputeri au încercat să scoată la lumină Basarabia, o Basarabie adevărată care a fost înfăşurată pentru prea mult timp în tăcere. Am să citez cîteva rînduri din poezia lui Dumitru Matcovschi apărută în 1986 „Impostorii” care nu are nevoie de comentarii în plus, versurile redau cu exactitate realitatea dureroasă a timpurilor „ …În hău de cabinete, urlînd nebun poeţii,/ mai stau, ah, din păcate şi azi analfabeţii./ Tu nu-i lua în seamă, tu spune adevărul,/ cu versuri plîngi, cum plînge cu mere coapte mărul./”.Sancţiunile, mustrările, eliberările din funcţii, ameninţările şi chiar „accidentele întîmplătoare” nu i-au oprit să ocrotească memoria strămoşilor, tezaurul naţional şi limba. În „Veşmîntul fiinţei noastre”(un articol care de altfel a şi fost interzis de cei de „sus” să apară în revista „Nistru” în martie 1988 pentru că cerea alfabet latin şi dreptate) Valentin Mîndîcanu chema un popor întreg la redeşteptare spunînd că: „Ocrotind limba maternă, ocrotim un stîlp de nădejde al naţiunii (…) Pierderea limbii e o pierdere ireparabilă şi iremediabilă”. Au fost auziţi, s-au deşteptat oamenii de bună credinţă, au îndrăznit şi în 1989 la 27 august a avut loc Marea Adunare Naţională. Întrunirea a avut loc în Piaţa Victorii din Chişinău, în prezent Piaţa Marii Adunări Naţionale. Revenirea la alfabetul latin s-a decis la cea de-a XIII-a Sesiune a Parlamentului Republicii Moldova din august-septembrie 1989, şi prin modificarea art.167 al Constituţiei RSS Moldova din 3 noiembrie 1990 s-a adoptat noua Stemă de Stat. Umăr la umăr cu poporul, oameni de cultură, scriitori şi istorici au luptat şi au abţinut grafie latină şi tricolor pentru noi pentru copii limbii latine, fără să rîvnească onoruri în schimb. Atunci s-a născut Independenţa în spaţiul dintre Nistru şi Prut- Republica Moldova. Odată cu proclamarea independenţei au apărut concomitent mişscări politice care sprijinea unirea cu România, alte organizaţii protivnice care pledau pentru pentru unirea cu Rusia sau Ucraina chiar şi pentru desprinderea teritoriilor ca Găgăuzia şi Transnistria, de Republica Moldovă. Ideile naţionale româneşti şi dorinţa de a realiza o posibilă unire cu România, au fost speculate de autorităţile de la Tiraspol drep pericol.Odată născută, independenţa, nu a fost „crescută” corect sau mai bine zis au fost prea mulţi care au încercat să o „educe”. În 1994 venind la putere, Partidul Democrat Agrar din Moldova a insistat să readucă discuţiile pe subiectul limbii şi istoriei. Promovînd „moldovenismul”,membrii acestui partid îşi înaintau convingerile inhibînd nemulţumirile.Astfel a apărut o tensiune în ţară întroducîndu-se limba moldovenească în Constituţia Republicii Moldova art 13. Vlăguită de prea multe lupte sau în fapt fiind zbuciumată de prea multe partide şi ideologii politice, după 1990 ţara e lovită de un declin economic instalîndu-se aici o instabilitatea social-economică pînă în anul 2000 cum scriu unii, deşi acest declin economic se simte şi azi, cînd independenţa a juns la vîrsta maturităţii. Nu s-au schimbat prea multe după proclamarea independenţei, bine măcar că avem alfabet latin- unica alinare acum pentru toţi cei care au sperat şi s-au rugat pentru dreptate. S-au bucurat toţi cînd în sfîrşit s-a proclamat independenţa, bunicii au plîns de bucurie, au respirat uşurat, deşi după scurt timp libertatea le-a fost înfăşurată, piticită într-un cufăr şi păzită de ochii oamenilor. Cu venirea la putere a Partidului Comunist în anul 2001 s-a început o nouă luptă cu tăcerea impusă, cu acea tăcere care s-a lăsat peste Moldova timp de 8 ani. Deşi multe documente şi cărţi ne învaţă convingător că avem o politică democratică şi foarte stăruitor ne promit prosperitate, fiecare român-basarabean a cules alte roade ale aşa zisei democraţii. Neajunsurile şi sărăcia nu pot fi anulate cu declaraţiile politicienilor care pîna şi azi înfulecă din Moldova noastră. E a noastră, un pămînt avem, o limbă. În 2009 pe 7 aprilie răbdarea a mii de tineri şi oameni de bună credinţă s-a dizolvat, au ieşit pentru aprotesta în Chişinău împotriva guvernării comuniste care a fraudat alegerile, doar că au urmat momente tragice pentru multe familii. Protestele paşnice au trecut printr-o metamorfoză forţată,s-au infiltrat în mulţimi provocatori şi acţiunea pentru dreptate a luat viaţa a mulţi tineri nevinovaţi, a luat viaţa unor copii. Adevărul din 7 aprilie a fost interpretat în nenumărate rînduri, a fost spoit cu făţărnicie şi cu falsitate, au fost mii de acuzaţii, unele mai curate altele mai murdare, au fost maltratări în aresturi şi cu toate acestea pînă astăzi încă nu s-a dezgolit tot adevărul. Unii au tăcut din frică, unii au acuzat cu trufie, alţii au suferit…Partidele de opoziţie peste un timp au luat o margine din scaunul puterii. Nu ştiu ce va fi mai departe, acum e aceeaşi instabilitate, şi cel mai regretabil e că instabilitatea politică e în fapt una globală la nivel de stat, răsfrîngîndu-se asupra întregii societăţi, asupra întregii naţiuni.
Cît de absurd nu ar suna dar patima pentru putere şi conducere a instaurat în rîndurile cetăţenilor un haos, care a încîlcit unora rădăcinile. Pînă cînd, fiecare cetăţean nu-şi va defini răspicat conştiinţa, pînă nu va realiza ce limbă de fapt vorbeşte,româna sau limba moldovenească(care în fapt nici nu există, există doar grai moldovenesc)pînă cînd fiecare din noi nu va înceta să fugă de cuvîntul român,pînă atunci independenţa noastră va rămîne suspendată în scrieri,documente,afirmaţii.E timpul să analizăm faptele care au marcat buneii noştri,părinţii noştri şi chiar pe noi cei care ne-am născut şi am crescut odată cu Îndependenţa.Avem patrioţi, într-adevăr,avem iubitori de limbă şi popor,şi nu totul e pierdut. Îndependenţa va respira mai multă înţelepciune,doar că ,acest fapt depinde de noi, de fiecare cetăţean care ştie de unde vine şi încotro merge.

praf

semne de circulaţie
plecate în faţa pietonilor
urme de soare
şi vehicule multe desenate
pe geamul din spate
de degete mici
inocent
zîmbesc alţi şoferi
descifrînd din urmă
capodopere ce urmează să fie
şterse
anulate
de norii sparţi de vlagă
de zgomotele
care se interpătrund bătînd sincron
acelaşi ritm nebun
al oraşului
ridicat de speranţa
omului născut la sat
urcat la înălţimea etajului cinci
de unde se văd străzi
oameni
cîini
se mai văd şi dimineţile
cu miros de insomnie
ce-i cuprinde în scurt timp
perna
gîndul
şi trupul însetat
de un ziar
de un glas
de un suflet
rătăcit în căutarea răspunsurilor
un suflet ascuns de ochii privaţi de lumină
de un curcubeu al vieţii
ghemuit în miezul din nuca
căzută în ograda bunicului
plecat în cîmp
să stropească pămîntul
cu vise
cu rugăciuni…
coborîţi la parter se lasă paşii
pripiţi de orele rămase
în ceasul purtat pe mîna
stîngă…

praf

şosele trezite înainte de somnul
împiedicat de treptele blocului
din sectorul central
oameni
destine
uitate în creta înşirată pe asfalt
priviri străine
reţinute pentru prea mult timp
pe sîrmele de telegraf
care duc nu ştiu unde
departe
departe de acele silabe răsturnate din buzunar
încîlcite în roţile bicicletei
şi departe de etajul cinci
al blocului din sectorul central